Am fost norocoasa sa interactionez in ultimii 5 ani cu peste 2000 mii de elevi, am intalnit copii fabulosi , dar si copii carora nu le-a fost insuflata importanta educatiei. Am cunoscut elevi plini de energie pozitiva, increzatori in fortele lor si elevi stresati, sugrumati de presiunea pe care adultii o pun asupra lor.

Nu cred ca doar mie mi se pare anormal ca un elev care nu are mai mult de 11-12 ani sa fie stresat, posomorat, coplesit de teme, de presiunea pusa de parinti si profesori pe el pentru a fi cel mai bun la toate materiile,nu?

Evident ca e important sa educam elevi care sa devina adulti responsabili, competenti, care sa faca fata intr-o economie de piata si sa contribuie la dezvoltarea ei. De asemenea, e important ca acestor elevi sa li se ofere infrastructura necesara, cadrele didactice bine pregatite si valorizate care sa ii ajute sa se dezvolte, e important sa nu se mai duca la toaleta in curte, sa aiba bani de rechizite si haine, numai ca in timp ce criticam sistemul (de cele mai multe ori pe buna dreptate) uitam ca si noi contribuim la un lucru grav: ura copiilor fata de scoala.

Le spunem de mici ca sistemul e distrus, ca scoala nu ii invata nimic, ca programa e prea incarcata, ca profesorii sunt incompetenti, ca invata degeaba. Ii “ajutam” sa fie permanent stresati, cand sunt mici, iar cand cresc sa fie apatici si complet dezinteresati fata de scoala.

Prin Zambete la Plic ne-am propus sa le aratam elevilor ca scoala poate fi amuzanta, ca printr-o actiune mica pot sa aduca un mare zambet pe fetele oamenilor din jur, ca putin cu putin poate insemna mult. Ca oamenii mari devin asa nu datorita varstei, ci datorita valorilor si amintirilor placute pe care scoala, prin membrii ei (elevi, profesori), a avut grija sa le insufle.

Stiu, imi vor sari in cap toti “intelectualii” ca nu de zambete avem nevoie, ca tara asta e vai de mama ei si nu avem nevoie de “prostii” de proiecte, ca trebuie sa intervenim cu lucruri concrete, ca trebuie sa finantam sistemul, sa schimbam programa. Total de acord, dar stiti ce e cel mai important, in afara de bugete, programe, competente administrative? Elevul. Oare intelege cineva ca in centrul acestui sistem de invatamant ar trebui sa fie elevul pe care noi il invatam de mic sa fie trist si sa urasca scoala?

Oare un popor depresiv si incapabil sa se bucure de micile bucurii, incapabil sa zambeasca, incapabil sa inteleaga ca tristetea si apatia nu te ajuta sa rezolvi problemele, dimpotriva, te afunda in ele, va fi capabil sa construiasca o tara dezvoltata, un sistem educational performant?

#zambetelaplic2016le multumim tuturor scolilor de mai jos pentru ca s-au implicat in campanie si pentru ca au inteles ca e important ca elevii sa fie implicati in proiecte care le fac placere, multumim sutelor de elevi si profesori care ne-au aratat ca scoala trebuie sa ramana un loc unde se cultiva valori, se construiesc caractere si se educa oameni puternici, care in loc sa se planga, prefera sa zambeasca si sa lupte pentru a rezolva problemele si sa construiasca o “scoala de vis”.

Pentru noi ei sunt importanti si tot ei pot schimba fata acestui sistem hulit:

Colegiul Național Mircea Eliade Reșița

Scoala Gimnaziala Petre Ghelmez Bucuresti

Școala Gimnazială "Tudor Vladimirescu" Târgoviște

Scoala Gimnaziala "Mihai Viteazul" Pucioasa

Liceul National Catolic Bacau

Scoala Gimnaziala Leresti Arges

Liceul Tehnologic Dimitrie Filipescu Buzau

Școala Gimnaziala Cozmesti, com. Stolniceni-Prăjescu

Liceul de Arta Sibiu

Liceul Onisifor Ghibu Sibiu

Scoala Gimnaziala Nr. 97 Bucuresti

Scoala Gimnaziala G.D.Teutsch Agnita

Scoala Gimnaziala nr. 1 Mizil

Scoala Gimnaziala Topile Pascani

Liceul Tehnologic''Clisura Dunarii''Moldova Noua

Scoala Sf Maria Mizil

Scoala clasele I-IV Mag, Sibiu

Scoala Gimnaziala Zaharia Stancu , Rosiorii de Vede

Scoala Gimnaziala nr 2 Videle

Scoala Gimnaziala Paunescu Pitesti

Centrul Scolar de Educatie Incluziva Nr.1 Sibiu

Scoala Gimnaziala "Mihai Viteazul" Craiova

Liceul Tehnologic ,,Ioan Lupaṣ Sibiu

Suntem siguri ca mai sunt si multi altii, pe care abia asteptam sa ii cunoastem in viitoarele noastre proiecte.

Cu multe zambete si respect,

Claudia&Alina

Zâmbărețul, mascota noastră dragă, a Zambetelor la plic, a ieșit de sub acul mașinii de cusut în luna decembrie 2014. Se simțea nevoia lui. A unui Zâmbăreț, care să poată împărți mesaje cu drag celor din jur. Galben ca un pui, cu o gura maaaaare și veselă, a participat la primul lui târg și și-a făcut treaba cu destoinicie.

În primul rând și-a luat alaturi pe prietenii săi cei buni, Moș Crăciun și Omul de zăpadă, pentru ca, în 3, să aducă de 3 ori mai multe zâmbete. Apoi i-a înveselit pe expozanți și nu în ultimul rând a împărțit mesaje celor ce au trecut pe la standul vesel.

Și au fost în jur de 100 de mesaje, 100 de oameni cu zâmbet pe buze. Și uite așa, Zâmbărețul a plecat acasă fericit și mulțumit că poate îndeplini sarcini atât de frumoase.

Să il urmărim și noi de-a lungul timpului în călătoriile sale #zambetelaplic.

Cu drag, un an nou 2015 frumos și zâmbăreț!

 

 

Am plecat spre Connection cu gândul să cunosc oameni faini cu care să încep proiecte noi. Oameni care să mă motiveze cu poveștile lor și care să mă ajute să-mi conturez mai ușor povestea. Nu-mi era încă foarte clar cum se dezvoltă povestea mea și nici ce vreau să fac mai departe.
Inspirată de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, de priveliștea superbă, de zgomotul agitat și totodată liniștitor al pârâului care trecea prin fața camerei mele, m-am gândit la povestea mea. Mi-am amintit că ea a început de când eram foarte mică, când îmi plăcea să mă joc cu păpușile și bibelourile din casă “de-a învățătoarea”. Nu aveam de unde să stiu atunci că voi ajunge să mă ocup timp de patru ani de o campanie națională a Comisiei Europene care presupunea tocmai lucrul cu copiii și adolescenții. Nu aveam de unde să știu că voi înființa un ONG al cărui scop va fi să ajute copiii defavorizați și că vom reuși să schimbăm, atât cât stă în puterea noastră, viețile unor copii minunați.
Cumva, uitându-mă în spate la cum s-a conturat povestea mea, am încercat să-mi dau seama cum va continua ea. și mi-am dat seama că are mai multe planuri, multe personaje frumoase, mulți oameni fără de care nu aş fi reuşit să ajung aici. Lucrez într-un domeniu unde zilnic mă confrunt cu provocări, unde învăț tot timpul să-mi controlez emoțiile, să comunic ceea ce trebuie, unde întâlnesc copii şi tineri care-mi dau din energia lor să pot merge mai departe. Totodată, mă implic în proiectele Devision cu tot sufletul ştiind că succesul meu înseamnă zâmbetul adus pe chipul unui copil nevăzător sau şansa la o educaţie mai bună pentru copiii defavorizaţi. Simt că deşi nu-mi este foarte clar cum trebuie să decurgă povestea, ea este cea care mă poartă pe mine acolo unde trebuie. Şi, oare, ce poate fi mai frumos decât să te laşi trăit de povestea minunată în care te afli, în loc să te agiţi tot timpul încercând să o conturezi?
La Connection am reușit să fac un pas în spate, să iau o pauză de la agitație, to do list-uri, taskuri, să mă gândesc, să analizez şi am înţeles un lucru esenţial: fiecare om are o poveste frumoasă, pe care o dezvoltă alături de oamenii de care e înconjurat şi stă în puterea fiecăruia dintre noi să schimbăm povestea atunci când simţim că ea nu ne mai reprezintă sau că deznodământul care se conturează nu e cel dorit.
Connection m-a ajutat să conturez mult mai clar povestea Devision, am venit de acolo cu noi idei de campanii, iar unul dintre proiectele noastre dragi, pe termen lung, este să schimbăm povestea tristă a copiilor nevăzători din București, să-i ajutăm să ajungă mai ușor la școală, să meargă mai des în parcuri, să aibă parte de o copilărie obișnuită și să nu mai devină adulți asistați social. Suntem siguri că povestea noastră va avea un deznodământ fericit mai ales datorită vouă, celor care cred în noi, ne spriijină și ne ajută să mergem mai departe. Vă mulțumim tuturor pentru că sunteți forțele binelui din povestea noastră!

Bine ați venit pe blog-ul oficial al Asociației DeVision! Eu sunt Miha și vă voi povesti ceea ce m-a îndemnat pe mine să devin voluntar în această asociație. J

În primul rând, cred că am să vă spun câteva cuvinte despre mine, chiar dacă vreți să le aflați, sau nu. :P Tatăl meu a murit când eu aveam 6 ani lăsând-o în urmă pe mama împreună cu mine și sora mea... 6 ani mai târziu mama mea s-a recăsătorit dăruindu-mi două surori vitrege, pe care le iubesc mai mult decât orice pe lume! Viața alături de tatăl meu vitreg nu a fost una tocmai fericită. A fost plină de neajunsuri, certuri, cuvinte grele, fapte și întâmplări care mi-au degradat viața, sentimentele și părerea mea despre oameni, în general...

Venirea mea la facultate, în București, a fost ca o renaștere din propria suferință! Mi-am dat seama că am nevoie de bucurie în viața mea, de plăcere, de satisfacția că fac ceva bun cu viața mea și a celorlalți. Astfel, am dorit să devin voluntară într-o asociație. De la nașterea surorilor mele vitrege am ajuns să mă îndrăgostesc de copii! Cum îi povesteam și Claudiei, simpla vedere a unui copil face să-mi răsară un zâmbet pe față. Același lucru pot spune și despre oamenii bătrâni din țara noastră, oameni necăjiți și distruși de un sistem la pământ și cel mai probabil distruși și de propriile idealuri... Tot ce-mi doresc este să fac ceva constructiv pentru acești oameni, pentru tinerii de acum, pentru tinerii care au fost și pentru cei care vor veni...

Am devenit voluntară în DeVision total întâmplător. O prietenă postase pe un grup pe Facebook, cum că o alta prietenă, de a ei, președintă a unei asociații, are nevoie de doi voluntari. În secunda 2 am luat legătura cu ea și i-am zis că vreau să vorbesc cu prietena ei, că vreau să fiu una dintre cei doi voluntari. Am făcut o cruce mare și apoi am vorbit cu Clau și de atunci totul e istorie, cum se spune... J

Chiar dacă sunt voluntară de o lună doar, vreau să fiu parte din tot ceea ce implică un viitor mai bun pentru țara noastră așa că fiți pe fază ca să ne vedeți cum vom crește, noi ca asociație și cei pe care îi vom ajuta ca oameni într-o societate care încă își caută drumul!